literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.

pe ușa asta e scrisă toată viața noastră, ca le niște papirusuri vechi

Pe ușa asta, până sus, sunt numai tăieturi. Cum am crescut eu. Este marcat: clasa întâi, a doua. A șaptea. Înainte de armată. Iar alături, cum a crescut fiul meu, fiica mea. Pe ușa asta e scrisă toată viața noastră, ca le niște papirusuri vechi. Cum să o las?L-am rugat pe vecin, el avea mașină: ajută-mă. Mi-a arătat spre cap: prietene, nu ești în toate mințile. Dar am luat-o. Ușa. Noaptea. Pe motocicletă. Prin pădure. Am adus-o peste doi ani, când apartamentul nostru fusese deja jefuit. Curățat! Mă urmărise miliția. „O să tragem! O să tragem!”, credeau, desigur, că sunt un hoț. Mi-am furat ușa de la casa mea!

*

Oamenii au plecat, dar au lăsat pisicile și câinii. În primele zile am mers și le-am dat tuturor lapte, iar fiecărui câine i-am dat câte o bucată de pâine. Stăteau lângă curțile lor și îi așteptau pe oameni. Pisicile flămânde mâncau castraveți. Mâncau roșii. Până toamna am cosit iarba de la portiță, în fața casei vecinei. Gardul a căzut. I-am îndreptat gardul. I-am așteptat pe oameni. La vecină era un cățeluș, Juciok. „Juciok, te rog, dacă-i vezi primul pe oameni, să strigi la mine”.

*

Mai țineți minte cum e la Tolstoi? Pierre Bezuhov e așa de cutremurat de război, că i se pare că el și lumea întreagă s-au schimbat pentru totdeauna. Dar trece un timp și el se surprinde că îl ocărește din nou pe vizitiu, că țipă ca mai înainte. Și atunci de ce își aduc aminte oamenii? Ca să refacă dreptatea? Dreptatea? Să se elibereze și să uite? Își dau seama că sunt participanți la un eveniment grandios? Sau caută apărare în trecut? Și asta în condițiile în care amintirile sunt un lucru fragil, efemer, nu sunt cunoștințe precise, ci o bănuială a unui om despre sine.

(Svetlana Aleksievici, Dezastrul de la Cernobâl)

anthony doerr, toată lumina pe care nu o putem vedea

Cu toții venim pe lume ca o celulă unică, mai măruntă decât un fir de praf, mult mai măruntă. Împărțiri. Înmulțri. Adunări și scăderi. Materia trece dintr-o mână în alta, atomii zboară încolo și încoace, moleculele pivotează, proteinele se aglutinează, mitocondriile emit dictatele lor oxidative. La început, suntem un roi electric microscopic. Plămânii, creierul, inima. După patruzeci de săptămâni, șase trilioane de celule sunt strivite de menghina filierei genitale a mamelor noastre și urlăm. Iar lumea vine peste noi. 

dați vina pe bartok

O vreme doar îmi repet în prostație: mi l-au omorât. Fac ce fac oamenii niciodată disponibili pentru durere, pentru pierdere. Îmi acopăr ochii cu palmele (nu vreau să văd, deci nu e adevărat). „Mi l-au omorât” șiroiește printre degete, iese afară din corpul meu pelin, se risipește în arșita zilei.

Nimeni nu poate pricepe iubirea altuia. Nimeni nu poate intra acolo unde stă iubirea ta să dea bună-ziua, să mute un obiect dureros, moartea de pildă, mai departe de iubire. Să aprindă o veioză, sau să te învelească, înveselească, însuflețească, întoarcă ca pe un ceas acolo unde nu mai e durere.

Ești pururi singur cu iubirea ta ca un copac de plută, un nuc de veghe deasupra viei. Doar tu cunoști animalele bucuriei tale, numai ție îți cântă în dimineți de topaz păsări cenușii.

Ești pururi singur cu durerea ta, ești singurul ei deținut. Durerea ta e o fabrică de armament, toate obiectele vărsătoare de sânge numai și numai pentru tine, oh, preanaivă pradă. N-ai învățat niciodată să suferi (sau să iubești) și de aceea te întinzi pe pământ, ca un simbol grafic, abstract și plin de semnificații profunde, crăcănat și răpus și te rogi de durere, pleacă, vino, amorțește-mi limba, ventriculele, vintrele. Șterge-mă din mine. 

Dragă Peter.

pentru că sunt roz și ne ajută să desfacem obiecte minuscule care ne fac plăcere

a fost odată când citeam bloguri, credeam că blogurile sunt alei prin cerurile gurilor, că e posibil să vorbească despre oameni și minunăția lor, să spargă pereți și să dărâme catedrale de mucava, ah, ce devreme era și ce târziu e acum când blogurile te învață să scoți pete de leuștean, să crești copii fără să greșești niciodată, dar niciodată, să cumperi bilete de tramvai în vanuatu, să votezi informat și irelevant, să iubești necondiționat ca un pește în saramură sau ca un balon cu heliu & să trăiești fiecare clipă în clipa ei nu în alta, să extermini furnici cu oțet balsamic ca să nu le usture tare ochii, să citești ce contează și să dracu’ mai știe pe cine să sui pe piedestale închiriate cu ora.

și dacă n-am învățat să aștept niciodată, ce ne facem, pisoi?

și treceau copaci pe sub ferestrele noastre și se mirau că încă mai e lumină 

și că mai scriem despre copilăria noastră dulce ca un choix la creme la care te uiți cu buzunarele goale

și se mirau că stăm așa departe unul de altul, poate ca să aibă loc să se propage coroanele, zicea un stejar care văzuse multe în viața lui și un pui de corcoduș râdea de el, nenea, tu n-ai citit ieri ziarele, un grup de sequoia brazilieni a desfășurat un studiu longitudinal pe populațiile de oameni din împrejurimile arțarilor și rezultatele sunt ceva groază, deși își construiesc locuințe la o proximitate de 12 m, își astupă ferestrele preferând compania unei vietăți din alt regn / nu mă-nnebuni

și treceau mai departe și nu spuneau nimic, cum dealtfel nu spuseseră niciodată, rămăsesem doar noi și animalele noastre de casă mirosind a șampon cu levănțică și jocurile noastre de-a copacii limbuți, ni se cam făcea rușine 

și nimic nu mai număram, doar ne uitam la unghii (poate unghiile sunt oglinzile noastre cele mai îngăduitoare)

borges

cuvintele sunt simboluri ce postulează o memorie împărtășită

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 98 de alți urmăritori