literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.

trăim într-o asemenea țară

de la colectiv încoace, sunt obsedată de ideea micilor rele care determină marile rele. de criminalitatea obscură și, vai, atât de puternică, a fiecăruia dintre noi. de lașitatea care ne face să ne delimităm de „ceilalți”, de „vinovați”, când, în esență, prin faptele noastre și mai ales prin nefaptele noastre suntem parte a vinovăției, – da, sună pompos, flamboaiant exagerat – eterne. suntem odioși și singurul lucru care ne ascunde sunt odioșii mai mari, desemnați, de cine oare?, de noi.
cine noi? noi cei care nu am putut opri să se întâmple holocaustul, genocidul mai puțin celebru din africa, cernobîlul, colectivul și toate ororile ale căror nume ni le mai amintim sau, mai bine, nu.

am citit cartea svetlanei aleksievici – dezastrul de la cernobîl / mărturii ale supraviețuitorilor – cu mare greutate, cu lacrimile stând să țâșnească la fiecare pagină. nu cred să existe vreun atentat la viață mai cumplit ca acesta și Dumnezeu să ne ajute să nu mai existe. 

de ce e cel mai cumplit? pentru că s-a petrecut de prea multe ori. s-a petrecut pe 26 aprilie 1986, iar apoi s-a petrecut în fiecare clipă în care a fost negat de un reprezentant al autorităților și de fiecare om în parte. există, între zecile de mărturii, una singură care denotă clar asumarea complicității la acest holocaust. un singur om dintre cei intervievați a fost capabil să se uite la sine altfel decât cu prea multă îngăduință și să spună: da, știam în ce pericol suntem și am tăcut. și tot unul singur să își învingă frica și să avertizeze cunoscuții (care nu l-au crezut). și-a pierdut locul de muncă și i s-a făcut dosar penal.

de ce a fost cel mai cumplit? pentru că fosta URSS nu a fost capabilă nici până astăzi să lichideze radiația. așa-numita lichidare a avariei s-a făcut pe genunchi, în întunericul minții și al nopții, aruncând la propriu oameni (apoi plumb, dolomit și nisip) în reactor. primii veniți la centrală purtau haine civile și erau „înarmați” cu lopeți într-un loc în care nici măcar roboții, trimiși ceva mai târziu, nu puteau să reziste. oameni ale căror rămășite erau imposibil de privit câteva luni, un an mai târziu. „carne de reactor”

de ce a fost cel mai cumplit? pentru că norul radioactiv a acoperit în zece zile întreaga planetă. de la momentul avariei până la cel în care specialiștii de la institutele de fizică nucleară au remarcat nivelul aberant al radiațiilor ar fi putut fi salvate sute de mii de vieți. DACĂ AR FI EXISTAT ASUMARE. nu știu ce a răspuns URSS inevitabilelor interpelări externe, însă ucraienienilor și bielorușilor (Cernobâl e la graniță) li s-a spus și repetat să aibă încredere în mărețul soviet, a fost un incendiu, a trecut și totul va fi bine. atomul e bun, nu cedați îndoielilor semănate de agenturile străine, nu credeți minciunile panicarzilor. (sună cunoscut?)

de ce a fost cel mai cumplit? pentru că această „joacă” de-a Dumnezeu, făcută de mântuială, a scăpat, inevitabil, de sub control și a ras realmente tot ce erau viu împrejurul său, începând cu păsările și terminând cu cârtițele, lăsând liberă pentru sute de ani o jivină criminală, invizibilă dar VIE, despre care radio-ul și TV-ul urlă că nu există. și dacă nu o vezi, nu o auzi, nu miroase și nu strigă, atunci cum există? unde? nu mai speriați oamenii.

de ce a fost pentru mine cel mai cumplit? pentru că citind mărturia istoricului Aleksandr Revalski și neputând să disting între comuniștii lor și ai noștri, între fataliștii lor și ai noștri, între orbii lor și ai noștri, am vrut să iau cartea și să-i dau foc, apoi, vag liniștită, să mă duc s-o declam de pe cea mai înaltă clădire a orașului, poate cineva mă aude, poate cuiva i-a ajuns cu atâtea mistificări și parade ridicole, poate cineva s-a săturat să mai caute, asemeni marelui sovietic, vinovați MEREU altundeva decât în sine. poate cineva e gata să își schimbe viața cu propriile mâini, poate nu mai vrea să aștepte un „escu” coruptibil și un „ism” trecător. poate cineva e gata.

fatalismul și negarea

nimeni nu știe ce e pe lumea cealaltă. aici e mai bine. cum spunea mama mea: te lăfăi, te bucuri și ești mulțumit de tine!

umorul ca paleativ

ce înseamnă radio-doică? o bunică de la cernobîl.

o așa-zisă atlantidă

nepoții mei au venit vara. în primii ani nu au venit, se temeau și ei. dar acum ne vizitează, iau alimente de la noi, împachetează tot ce le dai. „bunico, dar ai citit cartea despre robinson?”. trăia unul așa ca noi, departe de oameni. (când m-am întors) am adus cu mine juma de sac de chibrituri, un topor și o lopată. iar acum am slănină, ouă, lapte. totul e al meu. numai zahărul nu poți să-l semeni. aici e pământ cât vrei. dacă vrei, poți să ari o sută de hectare. și nu e nicio putere. aici nimeni nu stă în calea omului. nu sunt șefi. suntem liberi.

/

vin, fac filme despre noi, dar noi nu le vedem niciodată. nu avem televizoare, nici curent. un singur lucru, ne uităm pe fereastră. ei și, firește, ne rugăm. au fost comuniștii în loc de dumnezeu, acum a rămas doar dumnezeu.

despre propagandă

dar acum e numai spaimă. zic c-o să rămână doar broaștele și musculițele, oamenii nu. viața o să rămână fără oameni. pun tot felul de povești de adormit copiii. e prost cel care le îndrăgește. dar nu sunt basme fără adevăr, spune un cântec vechi.

politețe în tramvai

când o să fii bătrân, nici ție n-o să ți se dea locul 

– eu n-o să fiu bătrân.

ce nu zice la radio

populația absorbea radiații de o sută de ori mai mari decât soldații care păzeau centrele de testare a bombelor nucleare. de o mie de ori cât cele din poligoanele nucleare. dozimetrul pârâie, a atins limita, iar în birourile din colhozuri sunt anunțuri semnate de radiologii raionali că ceapa, salata, roșiile, castraveții se pot mânca. dacă cresc, se pot mânca

/

raportez: 

– este o avarie serioasă. din calculele mele (iar eu vorbisem deja cu câteva persoane de la moscova), coloana radioactivă se mișcă spre noi, spre bielorusia. trebuie să se facă urgent profilaxia cu iod a populației și să fie evacuați toți care locuiesc în apropierea centralei – până la 100 km trebuie luați oamenii și animalele.

– mi s-a raportat deja, acolo a fost incendiu, dar a fost stins.

e o minciună! o minciună evidentă! orice fizician vă poate spune că grafitul arde cu o viteză de cinci tone pe oră! imaginați-vă cât o să ardă!

culmea libertății gândirii

la început a fost aceeași reacție. dar ce ne privește pe noi. lasă să se agite autoritățile. la ei e cernobîl. și e așa de departe.(…) apoi a apărut frica: nu știu de ce, dar frunzele de ridiche de anul ăsta sunt parcă de sfeclă.(…) acum mă gândesc și caut să înțeleg unde s-a produs ruptura. dar ruptura e chiar la început, lipsa noastră de libertate. culmea libertății gândirii: putem să mâncăm ridiche sau nu?

ale cui victime?

în Zonă până și sunetele sunt altele. când intri în casă, dacă nu a fost jefuită, ai senzația că ești în basmul cu prințesa adormită: fotografii, obiecte de gospodărie, mobilă. oamenii trebuie să fie undeva alături. uneori îi găsim. dar ei nu vorbesc despre cernobîl, ci despre faptul că au fost păcăliți. pe ei îi frâmântă pentru a primi tot ce li se cuvine și să nu primească altul mai mult. poporul nostru are mereu sentimentul că este păcălit. în toate etapele marelui drum. pe de o parte e vorba de nihilism, de negare, pe de altă parte, de fatalism. nu cred în autorități, nu cred în oameni de știință și medici, dar nici ei nu fac nimic. (…) de-a lungul câmpului sunt tăblițe: radiație înaltă. tractoriștii ară cu cabinele deschise, respiră praf radioactiv. au trecut zece ani, dar până acum nu există tractoare cu cabine ermetice. cine suntem noi?

copiii Cernobîlului

ne-au întâmpinat niște medici. aveau măști de gaz și mănuși de cauciuc. ne-au luat hainele, toate lucrurile, până și plicurile, creioanele, cariocile, le-au pus în pungi de celofan și le-au îngropat în pădure.

ne-am speriat așa de tare. după aceea, multă vreme am așteptat să începem să murim.

pe ușa asta e scrisă toată viața noastră, ca le niște papirusuri vechi

Pe ușa asta, până sus, sunt numai tăieturi. Cum am crescut eu. Este marcat: clasa întâi, a doua. A șaptea. Înainte de armată. Iar alături, cum a crescut fiul meu, fiica mea. Pe ușa asta e scrisă toată viața noastră, ca le niște papirusuri vechi. Cum să o las?L-am rugat pe vecin, el avea mașină: ajută-mă. Mi-a arătat spre cap: prietene, nu ești în toate mințile. Dar am luat-o. Ușa. Noaptea. Pe motocicletă. Prin pădure. Am adus-o peste doi ani, când apartamentul nostru fusese deja jefuit. Curățat! Mă urmărise miliția. „O să tragem! O să tragem!”, credeau, desigur, că sunt un hoț. Mi-am furat ușa de la casa mea!

*

Oamenii au plecat, dar au lăsat pisicile și câinii. În primele zile am mers și le-am dat tuturor lapte, iar fiecărui câine i-am dat câte o bucată de pâine. Stăteau lângă curțile lor și îi așteptau pe oameni. Pisicile flămânde mâncau castraveți. Mâncau roșii. Până toamna am cosit iarba de la portiță, în fața casei vecinei. Gardul a căzut. I-am îndreptat gardul. I-am așteptat pe oameni. La vecină era un cățeluș, Juciok. „Juciok, te rog, dacă-i vezi primul pe oameni, să strigi la mine”.

*

Mai țineți minte cum e la Tolstoi? Pierre Bezuhov e așa de cutremurat de război, că i se pare că el și lumea întreagă s-au schimbat pentru totdeauna. Dar trece un timp și el se surprinde că îl ocărește din nou pe vizitiu, că țipă ca mai înainte. Și atunci de ce își aduc aminte oamenii? Ca să refacă dreptatea? Dreptatea? Să se elibereze și să uite? Își dau seama că sunt participanți la un eveniment grandios? Sau caută apărare în trecut? Și asta în condițiile în care amintirile sunt un lucru fragil, efemer, nu sunt cunoștințe precise, ci o bănuială a unui om despre sine.

(Svetlana Aleksievici, Dezastrul de la Cernobâl)

anthony doerr, toată lumina pe care nu o putem vedea

Cu toții venim pe lume ca o celulă unică, mai măruntă decât un fir de praf, mult mai măruntă. Împărțiri. Înmulțri. Adunări și scăderi. Materia trece dintr-o mână în alta, atomii zboară încolo și încoace, moleculele pivotează, proteinele se aglutinează, mitocondriile emit dictatele lor oxidative. La început, suntem un roi electric microscopic. Plămânii, creierul, inima. După patruzeci de săptămâni, șase trilioane de celule sunt strivite de menghina filierei genitale a mamelor noastre și urlăm. Iar lumea vine peste noi. 

dați vina pe bartok

O vreme doar îmi repet în prostație: mi l-au omorât. Fac ce fac oamenii niciodată disponibili pentru durere, pentru pierdere. Îmi acopăr ochii cu palmele (nu vreau să văd, deci nu e adevărat). „Mi l-au omorât” șiroiește printre degete, iese afară din corpul meu pelin, se risipește în arșita zilei.

Nimeni nu poate pricepe iubirea altuia. Nimeni nu poate intra acolo unde stă iubirea ta să dea bună-ziua, să mute un obiect dureros, moartea de pildă, mai departe de iubire. Să aprindă o veioză, sau să te învelească, înveselească, însuflețească, întoarcă ca pe un ceas acolo unde nu mai e durere.

Ești pururi singur cu iubirea ta ca un copac de plută, un nuc de veghe deasupra viei. Doar tu cunoști animalele bucuriei tale, numai ție îți cântă în dimineți de topaz păsări cenușii.

Ești pururi singur cu durerea ta, ești singurul ei deținut. Durerea ta e o fabrică de armament, toate obiectele vărsătoare de sânge numai și numai pentru tine, oh, preanaivă pradă. N-ai învățat niciodată să suferi (sau să iubești) și de aceea te întinzi pe pământ, ca un simbol grafic, abstract și plin de semnificații profunde, crăcănat și răpus și te rogi de durere, pleacă, vino, amorțește-mi limba, ventriculele, vintrele. Șterge-mă din mine. 

Dragă Peter.

pentru că sunt roz și ne ajută să desfacem obiecte minuscule care ne fac plăcere

a fost odată când citeam bloguri, credeam că blogurile sunt alei prin cerurile gurilor, că e posibil să vorbească despre oameni și minunăția lor, să spargă pereți și să dărâme catedrale de mucava, ah, ce devreme era și ce târziu e acum când blogurile te învață să scoți pete de leuștean, să crești copii fără să greșești niciodată, dar niciodată, să cumperi bilete de tramvai în vanuatu, să votezi informat și irelevant, să iubești necondiționat ca un pește în saramură sau ca un balon cu heliu & să trăiești fiecare clipă în clipa ei nu în alta, să extermini furnici cu oțet balsamic ca să nu le usture tare ochii, să citești ce contează și să dracu’ mai știe pe cine să sui pe piedestale închiriate cu ora.

și dacă n-am învățat să aștept niciodată, ce ne facem, pisoi?

și treceau copaci pe sub ferestrele noastre și se mirau că încă mai e lumină 

și că mai scriem despre copilăria noastră dulce ca un choix la creme la care te uiți cu buzunarele goale

și se mirau că stăm așa departe unul de altul, poate ca să aibă loc să se propage coroanele, zicea un stejar care văzuse multe în viața lui și un pui de corcoduș râdea de el, nenea, tu n-ai citit ieri ziarele, un grup de sequoia brazilieni a desfășurat un studiu longitudinal pe populațiile de oameni din împrejurimile arțarilor și rezultatele sunt ceva groază, deși își construiesc locuințe la o proximitate de 12 m, își astupă ferestrele preferând compania unei vietăți din alt regn / nu mă-nnebuni

și treceau mai departe și nu spuneau nimic, cum dealtfel nu spuseseră niciodată, rămăsesem doar noi și animalele noastre de casă mirosind a șampon cu levănțică și jocurile noastre de-a copacii limbuți, ni se cam făcea rușine 

și nimic nu mai număram, doar ne uitam la unghii (poate unghiile sunt oglinzile noastre cele mai îngăduitoare)