pe ușa asta e scrisă toată viața noastră, ca le niște papirusuri vechi

de cleosejoacă

Pe ușa asta, până sus, sunt numai tăieturi. Cum am crescut eu. Este marcat: clasa întâi, a doua. A șaptea. Înainte de armată. Iar alături, cum a crescut fiul meu, fiica mea. Pe ușa asta e scrisă toată viața noastră, ca le niște papirusuri vechi. Cum să o las?L-am rugat pe vecin, el avea mașină: ajută-mă. Mi-a arătat spre cap: prietene, nu ești în toate mințile. Dar am luat-o. Ușa. Noaptea. Pe motocicletă. Prin pădure. Am adus-o peste doi ani, când apartamentul nostru fusese deja jefuit. Curățat! Mă urmărise miliția. „O să tragem! O să tragem!”, credeau, desigur, că sunt un hoț. Mi-am furat ușa de la casa mea!

*

Oamenii au plecat, dar au lăsat pisicile și câinii. În primele zile am mers și le-am dat tuturor lapte, iar fiecărui câine i-am dat câte o bucată de pâine. Stăteau lângă curțile lor și îi așteptau pe oameni. Pisicile flămânde mâncau castraveți. Mâncau roșii. Până toamna am cosit iarba de la portiță, în fața casei vecinei. Gardul a căzut. I-am îndreptat gardul. I-am așteptat pe oameni. La vecină era un cățeluș, Juciok. „Juciok, te rog, dacă-i vezi primul pe oameni, să strigi la mine”.

*

Mai țineți minte cum e la Tolstoi? Pierre Bezuhov e așa de cutremurat de război, că i se pare că el și lumea întreagă s-au schimbat pentru totdeauna. Dar trece un timp și el se surprinde că îl ocărește din nou pe vizitiu, că țipă ca mai înainte. Și atunci de ce își aduc aminte oamenii? Ca să refacă dreptatea? Dreptatea? Să se elibereze și să uite? Își dau seama că sunt participanți la un eveniment grandios? Sau caută apărare în trecut? Și asta în condițiile în care amintirile sunt un lucru fragil, efemer, nu sunt cunoștințe precise, ci o bănuială a unui om despre sine.

(Svetlana Aleksievici, Dezastrul de la Cernobâl)

Anunțuri