literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.

dați vina pe bartok

O vreme doar îmi repet în prostație: mi l-au omorât. Fac ce fac oamenii niciodată disponibili pentru durere, pentru pierdere. Îmi acopăr ochii cu palmele (nu vreau să văd, deci nu e adevărat). „Mi l-au omorât” șiroiește printre degete, iese afară din corpul meu pelin, se risipește în arșita zilei.

Nimeni nu poate pricepe iubirea altuia. Nimeni nu poate intra acolo unde stă iubirea ta să dea bună-ziua, să mute un obiect dureros, moartea de pildă, mai departe de iubire. Să aprindă o veioză, sau să te învelească, înveselească, însuflețească, întoarcă ca pe un ceas acolo unde nu mai e durere.

Ești pururi singur cu iubirea ta ca un copac de plută, un nuc de veghe deasupra viei. Doar tu cunoști animalele bucuriei tale, numai ție îți cântă în dimineți de topaz păsări cenușii.

Ești pururi singur cu durerea ta, ești singurul ei deținut. Durerea ta e o fabrică de armament, toate obiectele vărsătoare de sânge numai și numai pentru tine, oh, preanaivă pradă. N-ai învățat niciodată să suferi (sau să iubești) și de aceea te întinzi pe pământ, ca un simbol grafic, abstract și plin de semnificații profunde, crăcănat și răpus și te rogi de durere, pleacă, vino, amorțește-mi limba, ventriculele, vintrele. Șterge-mă din mine. 

Dragă Peter.

pentru că sunt roz și ne ajută să desfacem obiecte minuscule care ne fac plăcere

a fost odată când citeam bloguri, credeam că blogurile sunt alei prin cerurile gurilor, că e posibil să vorbească despre oameni și minunăția lor, să spargă pereți și să dărâme catedrale de mucava, ah, ce devreme era și ce târziu e acum când blogurile te învață să scoți pete de leuștean, să crești copii fără să greșești niciodată, dar niciodată, să cumperi bilete de tramvai în vanuatu, să votezi informat și irelevant, să iubești necondiționat ca un pește în saramură sau ca un balon cu heliu & să trăiești fiecare clipă în clipa ei nu în alta, să extermini furnici cu oțet balsamic ca să nu le usture tare ochii, să citești ce contează și să dracu’ mai știe pe cine să sui pe piedestale închiriate cu ora.

și dacă n-am învățat să aștept niciodată, ce ne facem, pisoi?

și treceau copaci pe sub ferestrele noastre și se mirau că încă mai e lumină 

și că mai scriem despre copilăria noastră dulce ca un choix la creme la care te uiți cu buzunarele goale

și se mirau că stăm așa departe unul de altul, poate ca să aibă loc să se propage coroanele, zicea un stejar care văzuse multe în viața lui și un pui de corcoduș râdea de el, nenea, tu n-ai citit ieri ziarele, un grup de sequoia brazilieni a desfășurat un studiu longitudinal pe populațiile de oameni din împrejurimile arțarilor și rezultatele sunt ceva groază, deși își construiesc locuințe la o proximitate de 12 m, își astupă ferestrele preferând compania unei vietăți din alt regn / nu mă-nnebuni

și treceau mai departe și nu spuneau nimic, cum dealtfel nu spuseseră niciodată, rămăsesem doar noi și animalele noastre de casă mirosind a șampon cu levănțică și jocurile noastre de-a copacii limbuți, ni se cam făcea rușine 

și nimic nu mai număram, doar ne uitam la unghii (poate unghiile sunt oglinzile noastre cele mai îngăduitoare)

borges

cuvintele sunt simboluri ce postulează o memorie împărtășită

e voie deci să ni se topească entuziasmul într-o cană cu ceai de mentă

nu noi

să nu lăsăm acest jurnal să moară, pentru că ce sunt jurnalele decât mușcături comice în carnea crudă a morții, ce e literatura decât strigăt către acel viitor la care nu putem ajunge, dar poate sunetul, despre care știm bine, călătorește mai încet decât lumina, dar mai repede decât bietele noaste oscioare de păsări dezaripate, poate sunetul va găsi o ureche foarte atentă, o ureche nostalgică și pofticioasă, o ureche de om străbătut constant de un frison indicibil în care susure o vreme sau două vremi, să-i spună despre noi și naivele noastre păreri despre omenire („oh, draga mea, vorbești despre omenire de parcă ar fi vecinul tău”), cum ne uităm peste gard către capătul drumului așteptând cu ranchiună de la el să ni se apropie, să-i crească niște picioare de barză, rozalii și deloc fragile cum se arată ochilor noștri, cu care să tragă după, el ca pe-o ghiulea de ocnaș imposibil de grea, trupul îndărătnic al drumului pe care nu știm să-l umblăm sau știm fără să știm și asta se cheamă aroganța inconcevabilă a ființei. dar să nu pierdem vremea, să-i spunem mai bine despre dorința de a rătăci singur în pădure, de a te lăsa agățat de crengi nevăzute și a trage adânc în piept mirosul jilav al ierburilor fără nume, despre nevoia de a sta lipit de un arbore ca de un binecuvântat trup fără limbă, mai bine să-i spunem despre cum suntem treziți de patru lăbuțe, de patrupedul nostru așadar catifelat și războinic care sare de prea multă răbdare pe spinarea noastră prea adormită la fel cum vulpile polare sar pe coaja rezistentă a zăpezii arctice de foame și de răbdare prea multă, să-i spunem că vom aștepta oricât, că nu ne lăsăm speriați de niște jalnici demoni lăuntrici incapabili să stea drepți în fața unei sticle de roze de anul trecut, niște demoni lăuntrici patibulari nu ne vor storce ultima picătură de mitologie personală pentru că vor fi prea beți ca să ne vadă cum ne ridicăm pe furiș din colțul în care ne-au poruncit să înlemnim în forma unui cuminte cuier sau a unei simpatice mese gheridon, cu alte cuvinte în forma unei ființe – servant fără de limbă deci fără de strigăt, altfel spus să consimțim să ne stingem încet și silențios, roși la încheieturi de acarieni invizibili, nemișcați și vag scârțâitori, nu. chiar dacă veți aduce un meșteșugar să ne lăcuiască, să ne împodobească fețele palide cu motive vegetale, cu flori roșii și galbene și oranj și poate că ne veți muta în mijlocul unui târg din mijlocul unui târg ajuns metropolis și chiar dacă se va întâmpla să ne veți scrie pe frunte lucrat manual cu dragoste și inspirat de povești imortale ale străbunilor voștri, chiar dacă ne veți mângâia de parcă am putea să vă lingem palmele prefăcute, noi nu.