de la colectiv încoace, sunt obsedată de ideea micilor rele care determină marile rele. de criminalitatea obscură și, vai, atât de puternică, a fiecăruia dintre noi. de lașitatea care ne face să ne delimităm de „ceilalți”, de „vinovați”, când, în esență, prin faptele noastre și mai ales prin nefaptele noastre suntem parte a vinovăției, – da, sună pompos, flamboaiant exagerat – eterne. suntem odioși și singurul lucru care ne ascunde sunt odioșii mai mari, desemnați, de cine oare?, de noi.
cine noi? noi cei care nu am putut opri să se întâmple holocaustul, genocidul mai puțin celebru din africa, cernobîlul, colectivul și toate ororile ale căror nume ni le mai amintim sau, mai bine, nu.
am citit cartea svetlanei aleksievici – dezastrul de la cernobîl / mărturii ale supraviețuitorilor – cu mare greutate, cu lacrimile stând să țâșnească la fiecare pagină. nu cred să existe vreun atentat la viață mai cumplit ca acesta și Dumnezeu să ne ajute să nu mai existe.
de ce e cel mai cumplit? pentru că s-a petrecut de prea multe ori. s-a petrecut pe 26 aprilie 1986, iar apoi s-a petrecut în fiecare clipă în care a fost negat de un reprezentant al autorităților și de fiecare om în parte. există, între zecile de mărturii, una singură care denotă clar asumarea complicității la acest holocaust. un singur om dintre cei intervievați a fost capabil să se uite la sine altfel decât cu prea multă îngăduință și să spună: da, știam în ce pericol suntem și am tăcut. și tot unul singur să își învingă frica și să avertizeze cunoscuții (care nu l-au crezut). și-a pierdut locul de muncă și i s-a făcut dosar penal.
de ce a fost cel mai cumplit? pentru că fosta URSS nu a fost capabilă nici până astăzi să lichideze radiația. așa-numita lichidare a avariei s-a făcut pe genunchi, în întunericul minții și al nopții, aruncând la propriu oameni (apoi plumb, dolomit și nisip) în reactor. primii veniți la centrală purtau haine civile și erau „înarmați” cu lopeți într-un loc în care nici măcar roboții, trimiși ceva mai târziu, nu puteau să reziste. oameni ale căror rămășite erau imposibil de privit câteva luni, un an mai târziu. „carne de reactor”
de ce a fost cel mai cumplit? pentru că norul radioactiv a acoperit în zece zile întreaga planetă. de la momentul avariei până la cel în care specialiștii de la institutele de fizică nucleară au remarcat nivelul aberant al radiațiilor ar fi putut fi salvate sute de mii de vieți. DACĂ AR FI EXISTAT ASUMARE. nu știu ce a răspuns URSS inevitabilelor interpelări externe, însă ucraienienilor și bielorușilor (Cernobâl e la graniță) li s-a spus și repetat să aibă încredere în mărețul soviet, a fost un incendiu, a trecut și totul va fi bine. atomul e bun, nu cedați îndoielilor semănate de agenturile străine, nu credeți minciunile panicarzilor. (sună cunoscut?)
de ce a fost cel mai cumplit? pentru că această „joacă” de-a Dumnezeu, făcută de mântuială, a scăpat, inevitabil, de sub control și a ras realmente tot ce erau viu împrejurul său, începând cu păsările și terminând cu cârtițele, lăsând liberă pentru sute de ani o jivină criminală, invizibilă dar VIE, despre care radio-ul și TV-ul urlă că nu există. și dacă nu o vezi, nu o auzi, nu miroase și nu strigă, atunci cum există? unde? nu mai speriați oamenii.
de ce a fost pentru mine cel mai cumplit? pentru că citind mărturia istoricului Aleksandr Revalski și neputând să disting între comuniștii lor și ai noștri, între fataliștii lor și ai noștri, între orbii lor și ai noștri, am vrut să iau cartea și să-i dau foc, apoi, vag liniștită, să mă duc s-o declam de pe cea mai înaltă clădire a orașului, poate cineva mă aude, poate cuiva i-a ajuns cu atâtea mistificări și parade ridicole, poate cineva s-a săturat să mai caute, asemeni marelui sovietic, vinovați MEREU altundeva decât în sine. poate cineva e gata să își schimbe viața cu propriile mâini, poate nu mai vrea să aștepte un „escu” coruptibil și un „ism” trecător. poate cineva e gata.
fatalismul și negarea
nimeni nu știe ce e pe lumea cealaltă. aici e mai bine. cum spunea mama mea: te lăfăi, te bucuri și ești mulțumit de tine!
umorul ca paleativ
ce înseamnă radio-doică? o bunică de la cernobîl.
o așa-zisă atlantidă
nepoții mei au venit vara. în primii ani nu au venit, se temeau și ei. dar acum ne vizitează, iau alimente de la noi, împachetează tot ce le dai. „bunico, dar ai citit cartea despre robinson?”. trăia unul așa ca noi, departe de oameni. (când m-am întors) am adus cu mine juma de sac de chibrituri, un topor și o lopată. iar acum am slănină, ouă, lapte. totul e al meu. numai zahărul nu poți să-l semeni. aici e pământ cât vrei. dacă vrei, poți să ari o sută de hectare. și nu e nicio putere. aici nimeni nu stă în calea omului. nu sunt șefi. suntem liberi.
/
vin, fac filme despre noi, dar noi nu le vedem niciodată. nu avem televizoare, nici curent. un singur lucru, ne uităm pe fereastră. ei și, firește, ne rugăm. au fost comuniștii în loc de dumnezeu, acum a rămas doar dumnezeu.
despre propagandă
dar acum e numai spaimă. zic c-o să rămână doar broaștele și musculițele, oamenii nu. viața o să rămână fără oameni. pun tot felul de povești de adormit copiii. e prost cel care le îndrăgește. dar nu sunt basme fără adevăr, spune un cântec vechi.
politețe în tramvai
– când o să fii bătrân, nici ție n-o să ți se dea locul
– eu n-o să fiu bătrân.
ce nu zice la radio
populația absorbea radiații de o sută de ori mai mari decât soldații care păzeau centrele de testare a bombelor nucleare. de o mie de ori cât cele din poligoanele nucleare. dozimetrul pârâie, a atins limita, iar în birourile din colhozuri sunt anunțuri semnate de radiologii raionali că ceapa, salata, roșiile, castraveții se pot mânca. dacă cresc, se pot mânca.
/
raportez:
– este o avarie serioasă. din calculele mele (iar eu vorbisem deja cu câteva persoane de la moscova), coloana radioactivă se mișcă spre noi, spre bielorusia. trebuie să se facă urgent profilaxia cu iod a populației și să fie evacuați toți care locuiesc în apropierea centralei – până la 100 km trebuie luați oamenii și animalele.
– mi s-a raportat deja, acolo a fost incendiu, dar a fost stins.
– e o minciună! o minciună evidentă! orice fizician vă poate spune că grafitul arde cu o viteză de cinci tone pe oră! imaginați-vă cât o să ardă!
culmea libertății gândirii
la început a fost aceeași reacție. dar ce ne privește pe noi. lasă să se agite autoritățile. la ei e cernobîl. și e așa de departe.(…) apoi a apărut frica: nu știu de ce, dar frunzele de ridiche de anul ăsta sunt parcă de sfeclă.(…) acum mă gândesc și caut să înțeleg unde s-a produs ruptura. dar ruptura e chiar la început, lipsa noastră de libertate. culmea libertății gândirii: putem să mâncăm ridiche sau nu?
ale cui victime?
în Zonă până și sunetele sunt altele. când intri în casă, dacă nu a fost jefuită, ai senzația că ești în basmul cu prințesa adormită: fotografii, obiecte de gospodărie, mobilă. oamenii trebuie să fie undeva alături. uneori îi găsim. dar ei nu vorbesc despre cernobîl, ci despre faptul că au fost păcăliți. pe ei îi frâmântă pentru a primi tot ce li se cuvine și să nu primească altul mai mult. poporul nostru are mereu sentimentul că este păcălit. în toate etapele marelui drum. pe de o parte e vorba de nihilism, de negare, pe de altă parte, de fatalism. nu cred în autorități, nu cred în oameni de știință și medici, dar nici ei nu fac nimic. (…) de-a lungul câmpului sunt tăblițe: radiație înaltă. tractoriștii ară cu cabinele deschise, respiră praf radioactiv. au trecut zece ani, dar până acum nu există tractoare cu cabine ermetice. cine suntem noi?
copiii Cernobîlului
ne-au întâmpinat niște medici. aveau măști de gaz și mănuși de cauciuc. ne-au luat hainele, toate lucrurile, până și plicurile, creioanele, cariocile, le-au pus în pungi de celofan și le-au îngropat în pădure.
ne-am speriat așa de tare. după aceea, multă vreme am așteptat să începem să murim.
literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real 